Orașe europene

Continuăm seria orașelor de renume european cu un nou articol pe blog. Dacă în precedentul articol am tratat importanța orașului Bruxelles la nivelul Uniunii Europene, prezentul articol va avea în vedere orașele Strasbourg și Luxemburg.

Astfel, orașul Strasbourg datează din perioada celților, moment în care era o simplă așezare rurală. În perioada Imperiului Roman, s-a dezvoltat și a căpătat numele de Argentoratum. Orașul a fost capturat în secolul al V-lea de către franci, care i-au pus numele Strateburgum, din care derivă numele orașului din prezent. În 842, Carol al II-lea, regele francilor de vest și Ludovic al II-lea, regele francilor de est, au semnat un tratat de alianță la Strasbourg, acesta fiind cel mai vechi document din limba franceză medievală. După incorporarea în Sfântul Imperiu Romano-German, Strasbourg a căpătat statutul de oraș liber.

În urma reformei religioase, populația orașului Strasbourg a devenit majoritar protestantă, dar a evitat conflictul pe plan religios ce a caracterizat Războiul de 30 de ani (1618-1648). În 1792, Claude Joseph Rouget de Lisle a compus imnul „La Marseillaise”, care este în prezent imnul național al Franței. În războiul franco-german din 1870-1871, orașul Strasbourg a fost capturat după un asediu de 50 de zile și anexat Germaniei. Orașul a revenit Franței după Primul Război Mondial, dar a fost din nou ocupat de Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În anul 1979, aici a început să funcționeze Parlamentul European, conferindu-i orașului un statut internațional.

Luxemburg este una dintre cele mai mici țări ale lumii. Având o suprafață de 2,586 de kilometri pătrați, se învecinează cu Belgia la vest și la nord, Franța la sud și Germania la est și nord est. Luxemburg s-a aflat de-a lungul istoriei sale sub stăpânirea multor state și familii domnltoare, dar și-a păstrat un statut separat (dacă nu chiar autonom) încă din secolul al X-lea. Vechea denumire saxonă a orașului, „Lucilinburhuc” (Mica Fortăreață) reliefează statutul orașului de punct strategic, un „Gibraltar al Nordului”, pe o importantă rută militară dintre Germania și Franța.

În acest sens, Luxemburgul poate fi considerat un punct de contact între Germania și Franța, acest lucru fiind reflectat de cele trei limbi oficiale ale statului: germana, franceza și luxemburgheza. Luxemburg a făcut parte din Uniunea Economică Benelux, alături de Regatul Belgiei și Regatul Țărilor de Jos, și a fost unul dintre membrii fondatori ai Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. La Luxemburg se află Banca Europeană de Investiții și Curtea Europeană de Justiție.

imgonline-com-ua-twotoone-2NvgaYynbI

Reclame

Bruxelles – oraș european

În contextul alegerilor europarlamentare din data de 26 mai, consider a fi oportună prezentarea câtorva informaţii cu privire la oraşul Bruxelles, capitala Belgiei, unul dintre statele fondatoare ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, devenită mai târziu Uniunea Europeană- sediul Parlamentului European, al Comisiei Europene, al Consiliului Uniunii Europene şi al multor altor instituţii- un adevărat oraş european, în toată puterea cuvântului, din toate punctele de vedere.
Prima atestare documentară a oraşului Bruxelles datează din secolul X, sub numele de Bruocsella, “aşezământul din mlaştină”. Aşezarea făcea parte la acea vreme din Lorena de Jos, cunoscută ulterior sub numele de Ducatul de Brabant. Un rol important în dezvoltarea oraşului Bruxelles l-a avut poziţionarea sa pe râul Senne (sau “Zenne”, în limba flamandă).
Pe parcursul secolelor XII-XIV, Bruxelles a devenit unul dintre cele mai mari oraşe ale Ducatului de Brabant. Spre dezvoltarea sa economică a contribuit în mod deosebit fabricarea ţesăturilor de lux, cu care se făcea comerţ cu Paris, Veneţia şi alte mari oraşe europene. În secolul al XIV-lea, Ducatul de Brabant a fost atacat de către trupele militare de la curtea Flandrei, iar un secol mai târziu, în perioada 1430-1477, Ducatul de Brabant a fost incorporat în Ducatul de Burgundia, moment de înflorire artistică şi culturală, în care a fost finalizată şi construcţia primăriei oraşului.
Oraşul Bruxelles a redevenit capitală în timpul domniei lui Carol Quintul (1519-1556), împărat al Sfântului Imperiu Romano-German şi rege al Spaniei, care a domnit şi asupra Ţărilor de Jos. După ce a cunoscut efectele Reformei şi Contrareformei religioase, în 1713, Bruxelles a ajuns sub stăpânire austriacă. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, monumentelor arhitecturale deja existente ale oraşului li se adaugă Place Royale şi Parcul din Bruxelles.
După înfrângerea lui Napoleon I în Bătălia de la Waterloo din 1815, a fost fondat Regatul Unit al Ţărilor de Jos, prilej cu care oraşul Bruxelles a împărţit împreună cu Haga statutul de capitală. Tot în acea perioadă, zidurile oraşului au fost înlocuite cu bulevarde, iar prin intermediul Canalului Bruxelles-Charleroi s-a deschis accesul către o nouă rută comercială maritimă, ducând până la Anvers, via Bruxelles.
În 1830 are loc Revoluţia Belgiană, prilej cu care este dobândită independenţa. Prin intermediul Constituţiei din 1831, oraşul Bruxelles este declarat capitala noului stat independent şi sediul Guvernului. În secolul XX, Belgia a fost ocupată de trupele germane în Primul Război Mondial din August 1914 până în Noiembrie 1918. În 1932, Bruxelles a fost declarat în mod oficial un oraş bilingv. În Al Doilea Război Mondial, Germania a ocupat în mod oficial Belgia la data de 18 mai 1940, fiind eliberat la data de 3 septembrie 1944 de către trupele britanice. Pe 8 septembrie, guvernul belgian se întoarce în ţară, după ce fusese în exil la Londra. În 1958 a avut loc Târgul Mondial de la Bruxelles, revitalizând economia postbelică a ţării.
Principalele atracţii turistice din Bruxelles sunt Grand Place, principala piaţă publică a oraşului, construită între 1696-1700 în stilul baroc, celebra fântână Manneken Pis, construită în 1619, muzeul benzilor desenate (1906), palatul regal, muzeul de artă, biserica Sacre Coeur, Atomium (construit cu prilejul Târgului Mondial din 1958), alături de instituţiile europene: Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene şi altele.

1958_expo3

Gutenberg Team Building

După un an și jumătate de vechime în Asociația Germană Gutenberg, am avut prilejul de a participa la un nou team building organizat de către echipa lor, într-o nouă locație, cu multe fețe noi, care au cunoscut acum pentru prima dată o latură mai informală Gutenberg. E o lege nescrisă că oamenii se apropie unii de alții mult mai mult în cadrul ieșirilor informale decât strict într-un cadru oficial, protocolar, iar faptul că atât de mulți membri noi și-au dorit de această dată să participe nu poate decât să ne bucure, întrucât e în permanență nevoie ca ștafeta Gutenberg să fie predată altor oameni, care să organizeze noi proiecte, iar prin intermediul acestora, fenomenul Gutenberg să ia o amploare cât mai mare cu putință.
Programul de activități a fost unul variat, începând cu jocuri de intercunoaștere, pentru a sparge gheața și a face participanții să se simtă mai în largul lor unii în compania celorlalți, până la diferite training-uri, ținute integral în limba germană. Din punct de vedere tematic, acestea au variat de la arta persuasiunii la valorile de care ar trebui să dea dovadă un lider și până la un exercițiu de oratorie în limba germană. Dintre toate, cel din urmă l-am considerat cel mai interesant și util. În România, majoritatea proiectelor de public speaking sunt cel mult în engleză, dacă nu integral în română. Tocmai de aceea, consider că ar trebui încurajate orice proiecte în alte limbi există pe această latură. În fond, principiile oratoriei sunt aceleași în orice limbă, dar este un mare atu să poți să te exprimi într-o limbă străină (rară) suficient de bine încât să poți chiar să ții un discurs bun folosindu-te de aceasta, motiv pentru care felicit echipa Gutenberg pentru inițiativă.
Un alt lucru care m-a bucurat a fost influxul de membri noi, rezultatul unei campanii de recrutare realizate cu succes. Foarte mulți oameni intrați de curând în Gutenberg București provin de la secția de Limbi Moderne Aplicate a Facultății de Limbi și Literaturi Străine, fiind aduși de către actuala președintă a organizației. Ca de obicei, fețe noi există și din ASE, de la profilul „administrarea afacerilor în limba germană”, dar și, pentru prima dată, un membru de la Facultatea de Relații Economice Internaționale, recrutat chiar de mine.
În cadrul team building-ului a avut loc și o ședință a echipei organizatorice, prin care s-au pus la cale proiectele viitoare pe care Gutenberg își propune să le întreprindă, fiind redactat un raport în acest sens care va trebui respectat și pus în aplicare de către membri.
În ceea ce mă privește, după ce am luat o scurtă pauză de la Gutenberg, am trecut de la colaborator extern la a fi din nou membru cu drepturi depline, în departamentul de Relații Externe. Prin intermediul blogului personal, vă voi ține cu mare plăcere la curent cu privire la ceea ce Gutenberg va mai întreprinde. Atunci când un student alege în ce organizație studențească să se implice, cel mai important lucru este să-i placă oamenii și să rezoneze cu ceea ce se întâmplă acolo. Din fericire, am găsit aici ambele lucruri, și aștept cu mare nerăbdare să-mi aduc și pe viitor aportul privind următoarele proiecte și inițiative.FB_IMG_1555417457680

România și UE

Dat fiind că este una dintre cele mai recent intrate țări membre UE, după aproape jumătate de secol de regim totalitar comunist, precum și având în vedere faptul că deține în prezent președinția Consiliului Uniunii Europene, consider a fi oportună o analiză a etapelor pe care țara noastră le-a parcurs în acest cadru, pentru a ajunge din punct de vedere al dezvoltării acolo unde este în prezent.

Istoric vorbind, există surse care afirmă că România a fost prima țară din Europa pre- și post-comunistă care a întreținut relații diplomatice cu Comunitatea Europeană. Astfel, în ianuarie 1974, România ar fi fost inclusă, prin intermediul unui tratat, în rândul statelor privite în mod favorabil de către CE, fiind, se poate, vizată stabilirea unor relații diplomatice solide cu țara noastră, în ciuda poziționării sale în spatele Cortinei de Fier. Să nu uităm că, în perioada anilor 1965-1974, România a cunoscut o timidă liberalizare, iar simpatia pe care statele occidentale o arătau față de țara noastră la acea vreme (în special după momentul 1968, când România refuză să se implice în ”Primăvara de la Praga”), manifestată mai ales prin intermediul numeroaselor vizite oficiale întreprinse între România și Occident în acea perioadă, precum și a investițiilor și finanțărilor venite dinspre Occident înspre spațiul românesc, este foarte posibil ca, în mâinile unui alt lider, destinul geopolitic al României să fi fost altul…

Revenind totuși la întâmplări mai recente, România s-a aflat, evident, cel mai aproape de Uniunea Europeană (care a adoptat acest nume, în locul celui de ”Comunitatea Europeană” în 1992) după momentul decembrie 1989. De atunci și până la data de 1 ianuarie 2007, când aderarea s-a produs în mod concret, accederea României la UE a fost obiectivul, dacă nu al tuturor, atunci al majorității covârșitoare a guvernelor și partidelor politice din România postdecembristă.
Primul acord cu adevărat semnificativ pe care România l-a semnat cu UE, în vederea dobândirii calității de membru a fost semnat în 1993, urmând ca, în 1995, să fie depusă aplicația oficială de membru în cadrul UE, România fiind cea de-a treia țară est-europeană care să procedeze în acest mod, după Ungaria și Polonia. Demn de menționat în acest context este și ”Declarația de la Snagov”, semnată de toate cele 14 partide politice existente în România la acea vreme, prin care grupările politice naționale și-au susținut acordul ca România să devină membră a Uniunii Europene, și care a fost depusă odată cu aplicația oficială anterior menționată. Tratatul de aderare a fost semnat de către România și Bulgaria la data de 25 aprilie 2005, la Abația Neumünster din Luxemburg, urmând ca, la 1 aprilie 2007, cele 2 state să devină în mod oficial, definitiv și irevocabil membre ale Uniunii Europene.
În prezent, România are în cadrul Parlamentului European 32 de membri, iar reprezentanta țării noastre în Comisia Europeană este Corina Crețu. În ceea ce privește relația României cu fondurile europene, conform ultimelor date, România a beneficiat de pe urma unor fonduri europene în valoare de peste 6,5 miliarde de euro- altfel exprimat, 4,15% din PIB-ul național. De asemenea, România contribuie la bugetul UE cu aproximativ 1,3 miliarde de euro, aproape 1% din PIB-ul țării.
Acum că România deține pentru prima dată președinția Consiliului Uniunii Europene, sunt ferm convins că acesta va reprezenta un adevărat punct de cotitură în evoluția geopolitică a României în cadrul acestui spațiu.
pozapremiul1

Ce înseamnă Europa?

Trăim la momentul vorbirii un punct de cotitură privind evoluția României în cadrul Uniunii Europene. La 12 ani după aderarea din 1 ianuarie 2007, România deține, între ianuarie și iunie 2019, președinția Consiliului Uniunii Europene, fiind precedată de Austria și succedată de Finlanda și respectiv Croația. Astfel, acesta pare a fi un moment cum nu se poate mai oportun pentru a aduce în discuție câteva aspecte legate de evoluția în timp a Uniunii Europene și a celor 28 de state membre.

Deși această temă a fost deja abordată în numeroase surse pe parcursul timpului, cel mai bine în abordarea acestui subiect este să avem în vedere câteva generalități universal valabile. Astfel, Uniunea Europeană (numită inițial Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, la momentul înființării, la mijlocul anilor 1950, cu puțin timp după finalul celui de-al doilea război mondial ) a luat naștere din dorința de a nu se ajunge la o nouă tragedie- un potențial al treilea război mondial (e adevărat, omenirea și-a ținut respirația la momentul anului 1962, marcat de criza rachetelor cubaneze, dar să considerăm pentru moment că acesta ar putea constitui obiectul unei alte discuții), și, în special, pentru a crea un cadru instituțional prielnic în vederea unei reconcilieri franco-germane. Numele de ”Comunitatea Europeană” a fost inițiat în contextul semnării Tratatului de la Roma, din data de 25 martie 1957.

”Uniunea Europeană”, sub numele pe care îl cunoaștem în prezent deține această denumire din momentul semnării Tratatului de la Maastricht, din data de 1 noiembrie 1993, moment în care climatul geo- și sociopolitic al acestei grupări a fost cu totul altul. Poate că acum ar fi un moment oportun să aducem în discuție circumstanțele de aderare ale țărilor membre. Cu toții cunoaștem ”nucleul inițial” (Franța, Germania, Belgia, Olanda, Italia, Luxemburg), dar nu toate materialele ce abordează această temă europeană aleg să includă, spre exemplu, faptul că, la momentul anului 1955, și Marea Britanie a fost invitată la masa de negocieri a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, având deci posibilitatea de a adera la această organizație. Motivul pentru care acest fapt nu s-a produs la acel moment a fost refuzul guvernului laburist, în fruntea căruia s-a aflat Clement Attlee, de a se alătura membrilor deja existenți, acest fapt producându-se ani mai târziu, în 1973, moment în care au mai aderat Irlanda și Danemarca.

EU-enlargement-map.jpg

Pentru a putea fi acceptate în rândul Uniunii Europene, mai multe țări membre au fost nevoite să introducă schimbări pe plan sociopolitic. Nu mă refer aici la înlăturarea regimurilor de tip nazist sau fascist, înfrânte la mijlocul anilor 1940, ci în special la regimurile de tip dictatură militară , ce au continuat să existe până spre mijlocul anilor 1970. Aproape întreg bazinul european al Mării Mediterane poate fi încadrat aici, dat fiind că Spania, Portugalia și Grecia s-au confruntat toate cu această problemă. Privind dintr-o perspectivă pur matematică, de la reinstaurarea democrației în Grecia (luată aici ca exemplu), din anul 1973 și până la aderarea sa la Uniunea Europeană, în 1981, nu au trecut decât opt ani de zile, comparativ cu cei 17 necesari României pentru a realiza acest lucru…

 

Dacă până acum a fost abordată îndeosebi o viziune istorică, să o completăm cu una de natură instituțională. Cel mai important oraș pentru Uniunea Europeană este, fără îndoială, Bruxelles (Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană), dar și Strasbourg (unde se desfășoară o parte a ședințelor Parlamentului European), Luxemburg (Curtea Europeană de Justiție, Curtea Europeană de Conturi) sau Frankfurt (Banca Centrală Europeană). La momentul vorbirii, președinția Consiliului Uniunii Europene este deținută de către țara noastră, aspect îmbucurător, pe care îl putem considera a duce la un cuvânt mai mare de spus al României la nivel european.

 

Termenul de ”președinte al Uniunii Europene”, nu există de jure. De facto, însă, responsabilitățile de conducere sunt deținute de către un grup mai larg de persoane, dintre care amintim Președintele Consiliului European (de la data de 1 decembrie 2014, Donald Tusk), al Comisiei Europene (de la data de 1 noiembrie 2014, Jean Claude Juncker), și al Parlamentului European (din ianuarie 2017, Antonio Tajani).

 

Putem detalia în cele ce urmează obiectul de activitate al fiecărei instituții europene. Desigur, termenul de ”instituție europeană” este destul de vag și general, dat fiind numărul foarte mare de instituții existente, dar, pentru acest articol, aș propune o descriere detaliată a celor trei instituții anterior menționate. Astfel, putem lua fiecare instituție în parte și să vedem exact cu ce se ocupă…

 

Consiliul European poate fi considerat cea mai importantă entitate politică și instituțională a Uniunii Europene. În cadrul său se reunesc reprezentanții tuturor celor 28 de state membre, sesiunile sale fiind conduse de către acea țară care deține în acel moment Președinția Consiliului European. Din punct de vedere executiv sau legislativ, Consiliul European nu deține prerogative foarte clar definite. Deciziile luate aici definesc direcția politică pe care Uniunea Europeană urmează să o ia. Această instituție se reunește de cel puțin două ori pe an, în cadrul clădirii Justus Lipsius din Bruxelles.

Consiliul European reunește liderii UE pentru a stabili agenda politică a Uniunii. Acesta reprezintă cel mai înalt nivel de cooperare politică între țările UE. Consiliul este una dintre cele 7 instituții oficiale ale Uniunii și se prezintă sub formă de summituri (de obicei, trimestriale), prezidate de un președinte permanent.

De obicei, se reunește de 4 ori pe an, dar președintele poate convoca reuniuni suplimentare pentru a soluționa probleme urgente. Deciziile se iau în general prin consens, cu unanimitate sau cu majoritate calificată în unele cazuri. Numai șefii de stat sau de guvern pot vota.

În acest sens, Consiliul European nu trebuie confundat cu Consiliul Uniunii Europene. Astfel, rolul Consiliului Uniunii Europene este de a reprezenta guvernele statelor membre UE, a adopta legislația europeană și a coordona politicile UE. Membrii sunt miniștrii din fiecare țară a Uniunii Europene care răspund de domeniul specific supus discuțiilor. Fiecare stat membru deține președinția prin rotație, pe o perioadă de 6 luni. Consiliul Uniunii Europene a fost înființat în anul 1958, sub denumirea de Consiliul Comunității Economice Europene. Sediul este la Bruxelles, în Belgia.

Miniștrii din statele membre ale UE se reunesc în cadrul Consiliului pentru a discuta, modifica și adopta acte legislative și pentru a coordona politici. Ei sunt abilitați să angajeze guvernele lor în îndeplinirea acțiunilor asupra cărora s-a convenit în cadrul reuniunilor Consiliului.

 

Împreună cu Parlamentul European, Consiliul este principalul organism cu putere decizională al UE.

Acesta negociază și adoptă legislația UE, împreună cu Parlamentul European, pe baza propunerilor înaintate de Comisia Europeană, coordonează politicile țărilor membre, abordează politica externă și de securitate a UE, plecând de la orientările Consiliului European, încheie acorduri între UE și alte țări sau organizații internaționale și adoptă bugetul anual al UE, în colaborare cu Parlamentul European.

Tot aici putem menționa și Consiliul Europei, instituție distinctă față de cele două menționate anterior. Consiliul Europei este o organizație internațională, interguvernamentală și regională. A luat naștere la 5 mai 1949 și reunește toate statele democratice ale Uniunii Europene, precum și alte state din centrul și estul Europei. Este independent de Uniunea Europeană, și este diferit și de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene. Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg.

 

Consiliul Europei are două dimensiuni: una federalistă, reprezentată de „Adunarea Parlamentară”, alcătuită din parlamentari proveniți din parlamentele naționale, și cealaltă, interguvernamentală, întruchipată de „Comitetul Miniștrilor”, alcătuit din miniștrii de externe ai statelor membre. Comitetul Miniștrilor reprezintă organismul de decizie al Consiliului Europei[3].

 

România a deținut președinția Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei în perioada noiembrie 2005 – mai 2006.

Comisia Europeană se ocupă de administrarea Uniunii Europene și de scrierea legilor sale, acționând, în acest context, într-un mod similar unui guvern internațional. Sediul acesteia se află tot în Bruxelles, iar în cadrul său lucrează câte un reprezentant al fiecăreia dintre cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, dintre care este ales și un președinte. Cele trei limbi oficiale de lucru ale Comisiei Europene sunt franceza, germana și engleza.

Comisia Europeană este organul executiv al UE, independent din punct de vedere politic. Este responsabilă cu elaborarea de propuneri de noi acte legislative și cu punerea în aplicare a deciziilor Parlamentului European și ale Consiliului UE. Aceasta apără interesul general al UE, propunând acte legislative, asigurând respectarea acestora și implementând politicile și bugetul Uniunii. Comisia Europeană propune noi acte legislative, gestionează politicile UE, alocă fonduri europene, garantează respectarea legislației UE și reprezintă Uniunea pe scena internațională. Conducerea este exercitată de o echipă formată din 28 de comisari (câte unul din fiecare stat membru), în fruntea cărora se află președintele Comisiei. Acesta decide de ce domeniu politic răspunde fiecare comisar. Colegiul comisarilor este alcătuit din președintele Comisiei, cei șase vicepreședinți ai săi, inclusiv prim-vicepreședintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și 21 de comisari, fiecare responsabil pentru un portofoliu.

Parlamentul European întrunește prerogativele de ordin legislativ ale Uniunii Europene, ai cărui membri sunt aleși o dată la fiecare cinci ani. Cele două sedii sunt Strasbourg și Bruxelles. Parlamentul European este locul de muncă al unui număr de 751 de parlamentari europeni, care vorbesc 24 de limbi diferite. În prezent, este una dintre cele mai puternice instituții parlamentare din lumea întreagă.

Parlamentul European este un forum important pentru dezbaterile politice și luarea de decizii la nivelul UE. Deputații în Parlamentul European sunt aleși în mod direct de alegători în toate statele membre pentru a reprezenta interesele cetățenilor în procesul legislativ al Uniunii Europene și pentru a se asigura că celelalte instituții ale UE își desfășoară activitatea în mod democratic, având competențe legislative, bugetare și de supraveghere.

Din punct de vedere legislativ, Parlamentul adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul UE, pe baza propunerilor Comisiei Europene, ia decizii cu privire la acordurile internaționale și extinderea UE, revizuiește programul de lucru al Comisiei și îi cere să propună acte legislative. Acesta are și rol de control. Acesta alege președintele Comisiei și aprobă colegiul comisarilor în ansamblu, poate recurge la o moțiune de cenzură, obligând Comisia să demisioneze, acordă descărcarea de gestiune, adică aprobă modul în care s-a cheltuit bugetul UE, analizează petițiile cetățenilor și formează comisii de anchetă, discută politicile monetare cu Banca Centrală Europeană, adresează interpelări Comisiei și Consiliului și participă la misiuni de observare a alegerilor. Pe plan financiar, stabilește bugetul UE, împreună cu Consiliul și aprobă bugetul pe termen lung al UE („cadrul financiar multianual”).

Numărul deputaților din fiecare țară este, în principiu, proporțional cu populația sa, dar în practică se aplică sistemul „proporționalității degresive”: nicio țară nu poate avea mai puțin de 6 parlamentari sau mai mult de 96, iar numărul total al acestora nu poate depăși 751 (750 plus președintele). Membrii Parlamentului European sunt repartizați în funcție de afilierea politică, nu de naționalitate.

Președintele reprezintă Parlamentul atât în relația cu celelalte instituții ale UE, cât și pe plan extern, și are ultimul cuvânt de spus cu privire la bugetul Uniunii. Activitatea Parlamentului se împarte în două etape principale.

Comisiile sunt cele care pregătesc legislația. Parlamentul numără 20 de comisii și 2 subcomisii, fiecare ocupându-se de un anumit domeniu politic. Comisiile examinează propunerile legislative, iar deputații și grupurile politice pot propune modificarea sau respingerea unui act legislativ. Aceste aspecte sunt discutate și în cadrul grupurilor politice. Ședințele plenare au ca scop adoptarea legislației. Deputații se reunesc în plen pentru votul final pe marginea legislației și a amendamentelor propuse. În general, ședințele plenare de desfășoară la Strasbourg, patru zile pe lună, dar se pot organiza și sesiuni suplimentare la Bruxelles.

Parlamentul European va fi redus de la 751 la 705 membri după retragerea Marii Britanii din UE, creând locuri pentru statele care s-ar putea alătura Uniunii în viitor.

Pe lângă reducerea dimensiunii Parlamentului European, propunerea de redistribuire a locurilor aprobată în ședința plenară a Parlamentului din 13 iunie prevede păstrarea ca rezervă a 46 dintre cele 73 de locuri ale Marii Britanii rămase vacante după Brexit. O parte sau toate cele 46 de locuri ar putea fi realocate noilor state membre care se vor alătura UE în viitor sau păstrate vacante pentru a micșora dimensiunea instituției. Celelalte 27 de locuri vor fi redistribuite între cele 14 state membre care sunt subreprezentate în momentul de față. Astfel, numărul de locuri alocat României în Parlamentul European va crește de la 32 la 33 pentru legislatura 2019 – 2024.

Dacă această postare a tratat în special noțiuni cu caracter general legate de mecanismele de funcționare ale Uniunii Europene, de un real interes poate fi și o analiză a procesului de integrare al României în cadrul structurilor europene, aspect ce ar putea constitui subiectul unui articol ulterior…

big_whatsapp_image_2019-01-11_at_14.13.35.jpeg.jpg

 

 

Fasching Gutenberg Bucureşti

Cu câteva zile în urmă, Asociaţia Germană Gutenberg din Bucureşti a organizat o petrecere tematică de Fasching, un carnaval tradiţional din spaţiul german, adus şi în România prin intermediul acestui eveniment. Nemaiavând atât de mult timp în ultima perioadă să mă implic în activităţi, mă bucur că măcar acum am reuşit să iau parte la un nou proiect de-al lor şi să aştern câteva rânduri despre acest eveniment şi pe hârtia digitală…

Carnavalul german are în vedere o varietate de evenimente specifice organizate pe cuprinsul întregului spaţiu german, pe o perioadă de timp cuprinsă între începerea carnavalului din Köln (care debutează în fiecare an pe 11 noiembrie, la 11:11 AM) şi până la Miercurea Cenuşii. Denumirea de „Fasching” este folosită în Bavaria şi Austria, Fastnacht în Mainz şi Karneval în Köln şi localităţile din proximitatea Rinului. Prima atestare documentară a denumirii de Fasching o regăsim în documentul „Parzival” al lui Wolfram von Esenbach, de la începutul secolului al XIII-lea, moment în care carnavalul devenise deja o tradiţie, în oraşe precum Mainz sau Köln.

Balul mascat organizat de Asociaţia Germană Gutenebrg cu prilejul Fasching a fost un bun prilej de a atrage oameni noi, în aşa fel încât ei să poată lua contact şi cu o altă latură a Gutenberg-ului, mai informală, mai apropiată, poate, de ceea ce mulţi s-ar aştepta să găsească într-o organizaţie studenţească. După o campanie de promovare solidă desfăşurată atât în mediul online, cât şi promovând evenimentul în cadrul facultăţilor cu linii de studiu în germană din Bucureşti, numărul doritorilor a fost unul considerabil.

Veselia şi voia bună au fost cuvintele cheie ale petrecerii Gutenberg, invitaţii întrecându-se între ei în privinţa costumelor care mai de care mai colorate şi înzorzonate. S-au desfăşurat numeroase jocui şi activităţi, concursuri cu premii, iar muzica bună a bubuit până târziu în noapte. În ceea ce mă priveşte, speranţa mea este că în acest mod vor fi atraşi mai mulţi studenţi vorbitori de germană să se alăture în Gutenberg. Pornesc în acest sens de la premisa că marea majoritate este atrasă mai puternic de proiectele informale precum petrecerile şi team building-urile, decât de conferinţe, prezentări de firme şi alte proiecte desfăşurate la cel mai înalt nivel, care şi acestea au loc în cadrul echipei Gutenberg. per total, evenimentul a fost un real succes, şi aştept cu mare nerăbdare şi viitoarele evenimente, proiecte şi ieşiri informale desfăşurate sub tutela organizaţiei studenţilor vorbitori ai limbii lui Goethe…

53857862_1914927731967156_6354516741359403008_n

 

Recenzie literară: „Lumina lui Trodheim” de Laura Ştirbu

Poate pentru prima dată de când am început acest blog cultural, mă aflu în sfârşit în situaţia de a recenza un roman aparţinând genului meu literar preferat. Este vorba de „Lumina lui Trodheim” de Laura Ştirbu, primul roman fantasy românesc despre care am ajuns să scriu pe blog şi unul dintre foarte puţinele astfel de romane care există pe piaţa literară din ţara noastră, acesta fiind, pe plan naţional, un segment extrem de redus.

Pe lângă faptul că segmentul de piaţă fantasy este dominat aproape în întregime de apariţiile literare din Occident (triumviratul Harry Potter-Urzeala Tronurilor-Stăpânul Inelelor fiind de referinţă în acest sens, serii de cărţi cu care şi Lumina lui Trodheim are câteva puncte comune), pur şi simplu nu sunt atât de mulţi scriitori români care să-şi focuseze atenţia în această direcţie. Dacă până şi în Europa de Est regăsim romane fantasy precum „Maestrul şi Margareta” de Mihail Bulgakov, sau chiar lucrarea ştiinţifică „Morfologia basmului” de Vladimir Propp (Rusia), precum şi saga Witcher de Andrzej Sapkowski (Polonia), la noi, cu excepţia basmelor populare şi culte, accentul pus pe acest gen literar este mai redus. Şi lipsa traducerilor probabil că ar avea un cuvânt de spus în acest context- cu posibila excepţie a nuvelelor „La ţigănci” şi „Domnişoara Christina”, nu cunosc alte texte fantastice din literatura română care să fi pătruns câtuşi de puţin pe piaţa literară din afara ţării.

Revenind însă la romanul de faţă, pot spune că s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor. Spaţiul desfăşurării acţiunii, şi anume Principatele Valahiei Unite, o denumire cu puternice accente naţionaliste, trimite într-adevăr cu gândul la o serie fantasy pur românească. În acest sens, e bine ca dintre puţinele romane fantasy româneşti, măcar puţinele care sunt să includă elemente din mitologia şi din folclorul autohton. Din nou, în concordanţă cu realitatea istorică din spaţiul românesc, ni se spune că ţinuturile valahe au fost unite printr-o revoluţie sângeroasă, pentru care sute de familii au fost distruse şi mii de oameni au plătit cu viaţa, acţiunea din roman petrecându-se la o durată de zece ani după aceste evenimente. Eu unul văd în această privinţă o oglindire şi o concordanţă aproximativă cu unirea din 1600, pentru care într-adevăr mulţi au plătit preţul suprem, dar care măcar a reuşit să rămână în paginile istoriei.

Personajul care pune în mişcare intriga romanului este Liliana Venin, care, ajutată fiind de anturajul ei, pune la cale evadarea tatălui său din închisoare, ceea ce va atrage după sine un efect fluture cu multe situaţii neprevăzute. Apropo de similarităţile ce există cu alte serii de cărţi fantasy din alte culturi, eu personal văd o asemănare între numele Liliana Venin şi casta Slytherin din Harry Potter, ambele fiind cuvinte din aria semantică a şerpilor şi a reptilelor.

Personajul principal al romanului este Iustinian, personaj care se încadrează în tipologia orfanului şi care la vârsta de zece ani îşi începe instruirea în cadrul academiei militare SanteVel. Probabil că orice roman fantasy care include o şcoală pentru formarea elevilor cu abilităţi magice va fi comparată la un anumit nivel cu Harry Potter şi şcoala Hogwarts, acela fiind exemplul de referinţă pentru cea mai mare parte a populaţiei lumii. Pe lângă faptul că personajul Iustinian se aseamănă cu eroul romanelor lui J.K. Rowling prin natura faptului că ambii sunt copii orfani, care de la o vârstă fragedă merg la o şcoală magică şi acest lucru le schimbă viaţa întru totul, o altă similaritate este aceea a sistemului de caste. Dacă în Harry Potter, elevii erau împărţiţi în Gryffindor, Ravenclaw, Hufflepuff şi Slytherin, în funcţie de trăsăturile lor de caracter predominante, şi aici există o astfel de distincţie, mai rudimentară. Astfel, elevii sunt împărţiţi în Magi (mai aplecaţi asupra artelor magice precum alchimia şi crearea de poţiuni şi alte licori) şi Zburători (cei care îşi asumă rolul de luptători, învaţă să meargă pe dragoni şi alte asemenea). Totuşi, prin natura faptului că Academia SanteVel din roman este totuşi o academie militară, consider totuşi că e ceva mai apropiată de Battle School din romanul science-fiction „Jocul lui Ender” de Orson Scott Card. Şi acolo, elevii care se aflau la acea şcoală erau instruiţi să lupte, în acel caz împotriva unor forţe extraterestre venite din exterior, din afara galaxiei. SanteVel pare să aibă o abordare similară, din perspectiva mea mai apropiată de Battle School decât de Hogwarts, unde la aceasta din urmă elevii studiază materii precum Transfigurare, Farmece sau Apărare contra Magiei Negre.

Similarităţi există însă şi cu alte roamne fantasy. Poate că aşa cum Daenaerys Targaryen din Urzeala Tronurilor este Mama Dragonilor (Drogon, Viserion şi Rhaegal), şi Iustinian este, într-o formă sau alta, Tatăl Dragonilor (în acest roman, dragonii se împart în trei categorii: de pământ, de apă, şi de foc, iar faptul că personajul reuşeşte să stăpânească aceste creaturi mitologice devine foarte strâns legat de identitatea sa). Similitudini în acest sens putem identifica şi cu Stăpânul Inelelor, sau chiar dragonul Smaug din Hobbitul. O altă similaritate cu Stăpânul Inelelor pe care doresc să o aduc în discuţie este la nivelul numelor personajelor. Astfel, nu pot decât să presupun că personajul Boromir, unchiul lui Iustinian, care l-a crescut până în ziua în care a intrat la SanteVel, a fost numit nu după firma românească producătoare de cozonac 😀 , ci după personajul Boromir din Frăţia Inelului, personaj care în trilogia lui Tolkien va muri în cele din urmă înainte ca inelul să fie distrus în Mordor.

Concluzionând, romanul „Lumina lui Trodheim” cu siguranţă nu vă va dezamăgi. Şi din punctul de vedere al satisfacerii orgoliului naţional că avem şi noi o serie fantasy românească apărută recent pe piaţă, şi prin prisma timpului şi spaţiului inedite, al unei lumi magice creionate cu multă dragoste şi al unor personaje simpatice, care evoluează pe parcursul romanului şi descoperă lucruri noi despre ele însele, recomand cu căldură această creaţie literară. Eu unul aştept cu amre drag să citesc şi al doilea volum, „Copiii din ceaţă”, iar dacă această serie de cărţi va fi tradusă, sper din tot sufletul să ajungă cunoscută şi pe piaţa literară din afara ţării noastre.

9/10

pizap.com15492130840741

 

 

Recenzie literară: „Jurnalul Călător Vixon” de Carina Elena Vădăvoiu

După 3 ani de la momentul începerii scrierii acestui blog, iată-ne ajunşi în momentul în care am ales să recenzez (în sfârţit!) cartea a cărei lansare a avut-o în centru primul meu articol, din luna ianuarie a anului 2016, prilej cu care romanul de debut al Carinei Elena Vădăvoiu, şi anume „Jurnalul Călător Vixon” a fost lansat în cadrul Colegiului Naţional „Vasile Alecsandri” din Bacău.

Încă din primul moment mi-am propus ca acest blog să fie unul cultural, care să trateze teme precum lansări de cărţi, conferinţe de oratorie, proiecte şi evenimente de interes pentru mine. Acum că mi-am făcut într-un final timp să ajung şi la această carte, să o citesc şi să o recenzez, iată câteva impresii cu care am rămas în urma lecturii.

Din câte ştiu, acesta este cel mai prolific roman science fiction lansat vreodată în Bacău. La momentul lansării cărţii a avut loc o campanie de promovare puternică a romanului, atât în spaţiul online, cât şi în presa locală. Este demn de toată admiraţia noastră exemplul Carinei, care a debutat literar la numai 16 ani, cu o carte care la momentul vorbirii există în toate librăriile Alexandria din ţară, care are şi filmuleţ de promovare, a cărei lansare a fost luată în vizor la acea vreme atât de cotidianul local „Deşteptarea”, cât şi de revista „Bravo!”, care a distribuit câte un exemplar din această carte împreună cu fiecare revistă cumpărată.

Roman science fiction fiind, unele comparaţii cu literatura din domeniu sunt inevitabile. Eu personal am putut identifica anumite puncte comune cu seria de cărţi „Divergent” de Veronica Roth, existând o „Aleasă” diferită de toţi ceilalţi, care este singura în măsură să înfrunte răul şi să rezolve conflictul existent în respectiva diegeză, asta pe lângă faptul că în ambele situaţii vorbim de cărţi scrise de femei, care au în centru personaje de sex feminin. Similitudini există şi cu Trilogia Fundaţiei de Isaac Asimov, însă am aflat direct de la sursă că aceasta este o simplă coincidenţă, şi deşi stilul de science fiction seamănă într-o oarecare măsură, nu se poate vorbi de o influenţă prea mare în această privinţă.

Recunosc deschis că sunt mai degrabă un fan al literaturii fantasy decât science fiction (cele două tipuri de cărţi sunt foarte des grupate împreună, însă deosebirea fundamentală este că fantasy priveşte către istorie, către trecut, pe când science fiction, către viitor). E adevărat că există şi excepţii de la această regulă- teoretic, „Războiul Stelelor” se petrece în trecut, deşi societatea descrisă este una mult mai avansată şi puternic tehnologizată decât a noastră, iar în cazul romanului „Dune” de Frank Herbert, acesta se află exact la jumătatea distanţei dintre fantasy şi SF. Sunt însă dispus să-mi deschid mintea şi să mă mai documentez cu privire la acest tip de literatură.

E interesant de urmărit modul în care autoarea şi-a pus imaginaţia la contribuţie. Lumea creionată în roman este populată de felurite tipuri de creaturi extraterestre, eroina Kira Xenovon este o corrariană (extraterestră cu antene, solzi, şi palme cu trei degete) ce locuieşte pe planeta Vixon, unde vulcanii erup în fiecare zi, membrii societăţii îşi vorbesc între ei folosind cuvinte latineşti şi se hrănesc cu substanţă verde, iar oamenii sunt împărţiţi în caste, în funcţie de munca pe care o desfăşoară (din nou, o similaritate cu Divergent).

Intriga cărţii constă în descoperirea de către personajul principal a unui jurnal secret şi misterios (cel din titlu), prin intermediul căruia ea află că misiunea ei predestinată este să se implice într-un conflict de anvergură intergalactică, pe parcursul căruia intră în contact cu creaturi de toate formele, mărimile şi culorile, parcurgând planetele una după alta şi purtând cititorul alături de ea. În acest răstimp, se înfiripează o poveste de dragoste, Kira îşi decoperă o putere supranaturală, iar în deznodământ are loc un act de predare a ştafetei, jurnalul fiind adus pentru prima dată pe planeta Pământ.

E drept că firul narativ este uşor clişeizat (printre atâtea poveşti despre profeţii şi „Aleşi”, trebuie să vii cu ceva cu adevărat inovativ ca să ieşi în evidenţă pe piaţă), dar putem lăsa acest fapt pe seama vârstei fragede a autoarei, la acea vreme (să nu uităm că vorbim, în fond, de o carte scrisă de către o elevă de gimnaziu, la momentul respectiv). Într-adevăr, mi-a fost mai greu să intru în poveste comparativ cu alte cărţi citite şi recenzate pentru blog, dar cartea fiind prin excelenţă una pentru copii, nici nu mai fac parte propriu-zis din publicul ţintă. Naivitatea copilăriei şi-a lăsat amprenta asupra scrierii cărţii, la nivel de vocabular, personaje, fir narativ, dar în acelaşi timp, am o admiraţie deosebită pentru această poveste de succes de pe piaţa literară din Bacău, şi ambiţia de care Carina a dat dovadă prin natura faptului că a dus un proiect atât de măreţ la bun sfârşit la o vârstă atât de fragedă, şi voi aştepta cu mare nerăbdare o posibilă continuare a poveştii, dacă se va întâmpla în viitor acest lucru.

8/10

pizap.com15472233634921

 

 

 

Conferinţa Gutenberg III

Cea de-a treia ediţie a conferinţei de oratorie în limba germană organizată de filiala din Bucureşti a Asociaţiei Germane Gutenberg, joi, pe data de 13 decembrie, la Institutul Goethe, s-a încheiat cu succes. Despre Gutenberg am scris pe blogul meu personal şi cu alte ocazii, atât într-o postare în care i-am făcut o prezentare generală, de ansamblu, cât şi în articolul scris pe blog anul trecut cu privire la ediţia precedentă a conferinţei, care s-a ţinut la Academia de Studii Economice din Bucureşti.

În ceea ce mă priveşte, eu sunt membru din luna octombrie a anului trecut- cu alte cuvinte, am intrat în această organizaţie încă din prima lună de facultate din primul an de studiu, după ce aflasem de existenţa lor printr-o tabără de vară în limba germană, organizată în fiecare an la Cluj-Napoca. De altfel, din Cluj a şi pornit ideea înfiinţării Gutenberg, acolo fiind o echipă mai mare, cu mai multă vechime în domeniu, comparativ cu filiala din Bucureşti.

În mod evident, toţi membrii au în comun limba germană, vorbită la un nivel de minim B1. Majoritatea covârşitoare a membrilor Gutenberg din Bucureşti provine din FABIZ, mulţi fiind studenţi la Administrarea Afacerilor în limba germană în cadrul ASE, dar există membri şi dintre studenţii Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti (printre care mă număr şi eu), ai Facultăţii de Inginerie în Limbi Străine a Universităţii Politehnice Bucureşti, sau pur şi simplu oameni care, deşi au ales alte domenii, veneau din liceu cu un nivel bun de germană şi şi-au dorit să facă parte din această organizaţie.

Cum am menţionat şi mai sus, locaţia aleasă pentru conferinţa de anul acesta a fost Institutul Goethe, după ce anul trecut s-a ţinut într-un amfiteatru aparţinând de ASE, iar acum doi ani, la prima ediţie, în Aula Magna a Facultăţii de Drept. Putem considera Institutul Goethe ca fiind o locaţie foarte bine aleasă pentru proiectul nostru, întrucât aici vin mulţi oameni interesaţi de limba şi cultura germană, atât pentru examene şi cursuri de limbă, cât şi pentru celelalte proiecte care au loc aici, precum Fokus Talks, evenimente axate tot pe public speaking, în care vin invitaţi să vorbească în germană pe diferite teme. Cu 6 săptămâni în urmă chiar am participat la un astfel de eveniment, fiind prezent la o discuţie deschisă cu Jan von Meppen, designer de jocuri video, care a vorbit despre legătura existentă între jocuri video şi societate, precum şi despre traseul său profesional, şi toate etapele prin care a trecut până să ajungă să facă această meserie. Fac aici o paranteză şi spun că deşi nu sunt mare gamer, evenimentul respectiv mi s-a părut util măcar din perspectiva de a face baie de limbă, şi de a asculta un vorbitor nativ abordând o temă cât de cât de interes.

Structura conferinţei Gutenberg este similară cu cea a conferinţelor globale TEDx, cu oameni din mai multe domenii de activitate care ţin discursuri pe o temă comună- în acest caz, arta persuasiunii. Prima vorbitoare a fost Sophie Engel, directoarea Institutului Goethe şi vorbitoare nativă de limbă germană, care, ajutată fiind de suport multimedia, şi-a început prezentarea cu un joc interactiv de cultură şi civilizaţie germană, după care a menţionat în discursul său activitatea Institutului Goethe de până acum, proiectele derulate până în prezent şi oportunităţile de implicare pentru potenţialii doritori.

A urmat Răzvan Popovici, iniţiatorul festivalului SoNoRo din Bucureşti, care a vorbit despre ce anume l-a motivat să aleagă această direcţie în carieră şi care a fost traseul său profesional până să ajungă în acest punct (dânsul fiind implicat şi în festivalul Chiemgauer Musikfruhling din Traunstein, Germania). Cea de-a treia vorbitoare a fost Adina Săniuţă, fondatoarea Lebbuchenhaus, o librărie germană care desfăşoară în paralel numeroase training-uri şi workshop-uri pentru cei interesaţi, fiind adusă în discuţie posibilitatea extinderii acestei librării şi în alte oraşe ale ţării şi fiind prezentate proiectele desfăşurate de ei până în acest moment.

Discursul meu preferat a fost cel al Ioanei Crăciun-Fischer, profesor universitar în cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, care a abordat tema persuasiunii din punct de vedere semantic, corelând semnificaţia acestui cuvânt în limba germană cu cea care i-a fost atribuită în limba română. Au mai urmat Dan Ruget, reprezentant al firmei Accenture, cu care filiala Gutenberg din Bucureşti a colaborat şi în proiecte anterioare, precum şi Alex Dascălu, director la The Founder Institute Bucureşti, o structură ajutătoare pentru start up-urile din acest oraş.

A fost interesant de urmărit modul în care fiecare vorbitor şi-a adus aportul asupra temei propuse, fiecare dintre ei venind din alt domeniu şi având alte experienţe. intrând zi de zi în contact cu alţi oameni. La finalul conferinţei au fost strânse formularele de feedback, pentru a aduce îmbunătăţiri la ediţia de anul viitor, şi doresc să îmi exprim încrederea că prin natura proiectelor de acest tip vor fi atraşi mereu oameni noi şi de calitate în această organizaţie.

48369581_1786727474787183_94797697818558464_n

Recenzie literară: „Toate sfârşiturile sunt la fel” de Andrei Cioată

Cea mai recentă recenzie apărută pe blogul meu cultural are în vedere romanul „Toate sfârşiturile sunt la fel” al scriitorului Andrei Cioată. Acesta prezintă subiecte sensibile, dificile, chiar greu digerabile, aş spune, pentru societatea românească, ce ţin de dezmembrarea unei familii monoparentale (şi disfuncţionale, pe deasupra), răzvrătirile specifice adolescenţei, fuga de acasă, regăsirea sinelui în braţele unor prieteni dragi, primele experienţe sexuale şi, spre final, rezolvarea unor conflicte şi un deznodământ de-a dreptul tragic.

Interesantă opţiunea autorului de a da numele său personajului-narator (dar nu întru totul nemaivăzută, dat fiind că am mai întâlnit acest lucru şi la alte cărţi recenzate în trecut). Mai ales având în vedere faptul că se narează la persoana I, cititorul percepe întâmplările din roman numai aşa cum le percepe şi personajul Andrei. Personaj în familia căruia tragediile se ţin lanţ, întrucât printr-o încurcătură nefavorabilă rămâne fără tată (personaj de care firul narativ se descotoroseşte foarte repede), iar o anumită decizie luată de către mama sa duce la o înstrăinare aproape definitivă. Neputând să accepte noua situaţie, Andrei fuge de acasă, eliminându-şi mama din viaţa lui până aproape de finalul romanului.

În acest, să-i spunem, „drum al iniţierii” al lui Andrei, acesta intră în contact cu alte două personaje, care îi devin buni prieteni şi care, fiecare în felul său, îl ajută să evolueze. Alături de Irina şi B., Andrei îşi va începe viaţa sexuală, şi va experimenta destul de mult în această privinţă. Alţii au spus înaintea mea că B. este o oglindire a tatălui lui Andrei, iar Irina a mamei sale, însă eu personal văd lucrurile la modul că cel mai important rol pe care îl au aceştia doi în viaţa personajului Andrei este de a-l ajuta să se maturizeze, să se emancipeze, să iasă definitiv de sub tutela parentală şi să îşi facă intrarea în societate ca membru competent şi autosuficient al acesteia.

Dacă nararea la persoana I de către un personaj-narator intradiegetic şi chiar prezentarea unei familii disfuncţionale nu mai reprezintă neapărat noutăţi, ceea ce m-a surprins cel mai mult la această carte este francheţea cu care vorbeşte despre sexualitate. Într-o cultură atât de heteronormativă, orice formă de artă care se abate şi iese din aceste tipare va stârni anumite controverse. Cred că e nevoie de mult curaj ca să îţi asumi lansarea pe piaţa literară românească a unei astfel de cărţi, şi tind să îl felicit pe această cale pe autor pentru creaţia sa literară inedită, chiar atipică, ce prezintă ca atare un subiect considerat anterior (poate chiar şi în prezent) drept un tabu.

Şi coperta I este destul de sugestivă în privinţa firului narativ, prezentând un om singur în faţa propriului destin, care va trebui de acum încolo să înfrunte tot ceea ce îi rezervă viaţa, indiferent dacă traseul pe care îl va avea de parcurs va fi lin sau, dimpotrivă, plin de neprevăzut şi îl va purta prin locuri necunoscute.

După toate peripeţiile specifice, poate, adolescenţei, prin care trece personajul principal, spre finalul cărţii, acesta se întoarce la casa părintească, unde o găseşte pe mama sa. Această emoţionantă regăsire şi împăcare este urmată însă de o veste zguduitoare, şi anume aceea că Andrei a contractat o boală incurabilă şi că zilele îi sunt numărate, într-un final ce aminteşte de „Sub aceeaşi stea” de John Green sau chiar „Părinţi şi copii” de I.S. Turgheniev.

Concluzionând, sunt de părere că romanul lui Andrei Cioată „Toate sfârşiturile sunt la fel” cu siguranţă nu este pentru toată lumea, însă pentru acei curioşi care vor dori să îl lectureze, cu siguranţă vor găsi măcar unul sau două elemente care să le menţină aprins interesul.

8/10

thumbnail (1)